Cel mai mult dintre tot mai numerosii cetateni inimosi care impart ceai cald in Piata Universitatii m-a impresionat un batran de vreo saptezeci de ani. Si-a pus sacosa pe banca din spatele bornei cu km0 al democratiei de la Teatrul National si a inceput sa invite, sau, mai corect spus, sa implore lumea sa vina sa serveasca ceai. Iti turna el personal. Avea un bidon de cinci litri si o sticla de un litru si jumatate. Mi-a placut mult ca cineva i-a sarit in ajutor cu invitatiile.
Batranul era obosit si bolnav. Venea tocmai din Berceni. Nu-mi place aceasta bautura, dar o mai beau la Universitate ca sa ma incalzesc si sa nu jignesc lumea, pe post de tuica fara alcool. Ceaiul era de menta, unul dintre cele mai putin agreate de mine si se cam racise. Cu toate astea a fost cel care m-a incalzit cel mai mult, cel mai bun ceai din viata mea. Era binecuvantat cu caldura sufletului celui care il servea.
Omul parea un batran soldat decis sa moara pe campul de lupta. Japonezii au vorba: “Sa faci orice lucru ca si cum ar fi ultimul din viata ta”. Exact acest lucru am simtit eu ca il transmitea cel mai puternic. Cand imi voi aminti de Piata Universitatii a anului 2012, la acest om ma voi gandi in primul rand.
Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, tataie! In astfel de momente Piata Universitatii este atinsa de aripa divinitatii.
Impresionată mărturie a pieţei …
Mulţumesc mult!
Si eu multumesc pentru comentariu!